Ciudate mai sint caile dragostei atunci cind patima ia locul ratiunii si cind sentimentele devin mai puternice decit aceasta. Desi eram despartit de Ilona, stiam de la prietena ei cea mai buna, Petra, ca suferea ingrozitor si ca adesea plingea. In acele momente, tot mai dese, recunostea ca gresise fata de mine, ca se lasase ingenunchiata de dorinte (de influenta altor femei), ca se culcase si cu alti barbati. Isi dadea seama ca impacarea era imposibila, dar mai visa sa ma vada inca o data, sa-mi spuna deschis ca m-a iubit (si ca inca ma iubeste!) apoi sa rememoreze totul alaturi de mine (clipele acelea frumoase, de neegalat, petrecute impreuna) sa-si parfumeze gitul cu acel parfum deosebit, care-mi placea atit de mult, sa mi se mai daruie o data (cum n-o mai facuse pina atunci!), apoi sa-mi spuna adio. Nici atunci, nici dup aceea, nu reusise sa inteleaga ce s-a intimplat, de ce ma privise cu atita neincredere si de ce ma iubise. Trecuse timpul, ea se schimbase ( devenind tot mai ursuza si mai apatica !), neputind sa-si ierte greseala de a ma fi pierdut, sperind s-o pot ierta vreodata si sa ma intorc la dinsa. N-am facut-o, iar uneori am regretat (da-i, Doamne, romanului mintea cea din urma!), refuzindu-mi fericirea oferita de sigura femeie din lume, care ma iubea cu trup si suflet, neconditionat, amaginu-ma cu speranta (si suferind inutil).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu