Urâtele, admit, sunt obligate să fie bune la pat. Să nu fii nici asta e într-adevăr o catastrofă. Dar o frumoasă n-are nimic de făcut, cel mult să aibă un parfum suav. O frumoasă bună la pat mi se pare aproape o monstruozitate, o stupiditate încarnată – şi o insultă; ea nu trebuie, într-adevăr, să facă nimic. Natura a lucrat deja pentru ea. Când tipi prezentabili ies cu urâte, e o explicaţie evidentă că ele îşi dau mai mult interes; sunt obligate să-şi dezvolte însuşiri compensatorii, aşa cum femeile grase au fost nevoite să-şi cultive histrionismul. Dar să-i ceri unei frumoase să fie bună la pat e dublu degradant: mai întâi pentru ea, care e în sine un vis, şi apoi pentru inteligenţa ta proprie, fiindcă e ca şi cum i-ai cere unei tipe foarte înalte să poarte tocuri, pe motivul că nu o poţi zări. Urâtele sunt minunate, însuşirile compensatorii, deopotrivă. Dar nu compari realul cu perfecţiunea: cea la care visezi e tot o frumoasă inaccesibilă, molatică, evanescentă, în carnea căreia te dizolvi pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu